Am fost
obligat să închei happening-ul Nu mor
artiştii când vor primarii!, joi la ora 12.30, cu puţin timp înainte de a
fi afişat pe vitrină un text al unuia dintre fondatorii grupurilor Sigma şi 111,
(ambele grupuri având obişnuinţa happeningului...). Helios-ul a redevenit iar ceea
ce a fost, lăsând vitrina „curată” pentru următoarea
expoziţie, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Dintre toate acuzaţiile aduse la
adresa mea, evoc una singură, comună, venită din două surse, din două voci: una
apăsată şi primară, din ecranul
televizorului, cealaltă sub formă de cascadă de acuzaţii critice, prin telefon. Anume că în spatele Scrisorii deschise: „Nu mor artiştii când vor primarii!” se află o mişcare politică (un partid de opoziţie),
telefonul spunându-mi continuu că nu crede că pot fi eu autorul respectivei scrisori.
Într-adevăr, un pasaj îi aparţine Adrianei Lucaciu, pentru care-i mulţumesc. Restul
însă sunt cuvintele mele asumate, apolitice, pe care nu le regret deloc.
Să fie minimalizată identitatea
artistică a unui oraş pică prost oriunde în lumea asta. Căci chiriile se pot
mări, atelierele se pot pierde, spaţiile expoziţionale asemenea. Dar în niciun
caz integritatea şi memoria artistică a urbei... nu, niciodată!
Mulţumesc celor care au participat şi au
susţinut, indiferent sub ce formă, acest happening. Ar fi trebuit să fie văzut
şi tratat ca un demers absolut firesc într-un stat democratic, în care o opinie
(decentă şi paşnică) poate fi exprimată fără să fie considerată un atac politic.
Postări
